Turcia: Istanbul

De ceva vreme – de fapt, inca de cand eram in Thailanda – ma gandeam ce-ar fi daca am pleca undeva, vreo doua-trei zile, doar eu si Cosmin. De mai bine de 4 ani nu am mai avut experienta asta, pentru ca pana acum nici n-am conceput sa mergem in vacante fara copii, indiferent cat de mici au fost. Adevarul e ca mi-era dor de un timp doar pentru noi. Asa ca la inceputul saptamanii trecute m-am hotarat brusc – gata, plecam! L-am intrebat pe Cosmin daca ne putem sincroniza cumva programul, am vorbit cu bunicii de la Tg. Mures si cu mama sa stea cu fetele si iata-ne in prima noastra escapada singuri, pe malul Bosforului, la Istanbul. Am fost inspirati si ne-am uitat pe starea vremii, pentru ca prima noastra optiune a fost Italia, insa acolo ploua. De fapt, cam peste tot in Europa ploua in perioada aceea, asa ca am ales Istanbul, pentru ca oricum era un oras in care ne doream sa mergem, dar in niciun caz in viitorul apropiat, cu copiii.

Am stat doar week-end-ul, dar a fost tare placut. N-am avut neaparat un plan, cu obiective de vizitat si bifat. Am vrut sa ne relaxam, sa ne bucuram unul de celalalt si sa stam de povesti in tihna, ceea ce nu am mai apucat in ultimul timp.

Am petrecut 3 zile pe malul Bosforului in care ne-am plimbat, am mancat la restaurante bune – de altfel, sunt renumiti pentru aspectul asta – si am dormit pe saturate. Ne-am pierdut prin bazarul din Istanbul, am facut plimbari nocturne cu barca, am admirat apele Bosforului, palatele otomane, fortaretele si moscheile.  Este un oras cu totul special, incarcat de istorie, singurul care se intinde pe doua continente, in care estul se intalneste cu vestul, Marea Neagra cu Egee si Europa cu Asia. Intr-o seara, am mancat pe malul asiatic, iar in urmatoarea zi am optat pentru cel european. Ne-am vazut si cu prietena noastra, Ela, care este stabilita la Istanbul de cativa ani si chiar am iesit la dans sambata seara, ca pe vremuri. Interesanta, senzatie! :)))))

In timpul asta, fetele au fost foarte bine acasa, cu socrii mei si cu mama. E adevarat ca au intrebat de noi, dar s-au luat cu una cu alta si au uitat. Au avut programul lor, s-au jucat, au mers si in parc, cu bunicii. In toata perioada a fost un singur moment mai delicat. Desi nu ne-am propus, ca sa nu le starnim, la un moment dat nu am mai rezistat si am sunat acasa. Bineinteles, au inceput sa planga dupa noi. Le pregatisem o surpriza si le-am spus sa intre in casa sa vada, dar nu prea am avut succes, fiindca nu erau in dispozitia necesara. Intrasera pe modulul „mami, tati, ne e dor de voi”, asa ca efectul surprizei nu a fost chiar cel pe care ni-l doream. Dar in final le-am spus ca venim acasa a doua zi si s-au linistit. Pana la urma si aceste mici escapade ale parintilor fac parte din dezvoltarea si evolutia normala a unui copil, care trebuie sa creasca echilibrat, chiar daca stau o zi, doua, fara parinti.

Aceasta este prima data cand plecam amandoi de acasa, iar fetele raman cu bunicii. Au mai stat vreo cateva zile fara mine, cand am fost in turneu cu piesele de teatru sau fara Cosmin, care are uneori deplasari. Dar iata ca e un inceput pentru toate si nu regret acest scurt „intermezzo” in rutina de zi cu zi. Voi intentionati sa faceti scurte escapade de genul acesta, fara copii? Unde v-ati dori sa mergeti?