POSTPARTUM

Cand am descoperit proiectul PostPartum al fotografei Felicia Simion, am citit zecile de mărturisiri ale mamelor cu ochii in lacrimi. Mi s-au parut zguduitoare, incarcate de trairi intense, coplesitoare, o lupta de multe ori greu de inteles din exterior, caci campul de bataie e intimitatea cea mai profunda a sufletelor lor, zona de maxima vulnerabilitate. Pornind de la propria experienta, Felicia Simion a creat acest proiect – PostPartum – pentru a oferi mamelor care trec prin depresie postnatala un spatiu unde sa-si deschida inimile, sa gaseasca intelegere si empatie. Si, chiar daca eu nu am trecut prin depresie postpartum, mi s-au parut cutremuratoare acele povesti. Inteleg despre ce vorbesc mamele care au patit asa ceva, pentru ca am avut si eu momente de anxietate, de neliniste, care se intersecteaza cu ce povestesc ele.

Într-un fel, anxietatea e explicabilă, pentru ca, de cand afli ca esti mama si pana dai nastere, vezi copilul si apoi il urmaresti cum creste si devine independent esti intr-un continuu freamat. Ai multe intrebari si cautari, incerci sa-ti gasesti ratiunea si vocea interioara potrivita pentru a-ti creste copilul in echilibru si a-l iubi.

Eu si Cosmin ne-am dorit foarte mult un copil. Pentru ca am avut intotdeauna o relatie buna sot-sotie, am simtit ca nivelul urmator al experientei noastre impreuna e sa devenim parinti. Am trait momente fantastice dupa ce am ramas insarcinata si astea sunt lucruri despre care ti-am mai vorbit. Este adevarat ca povestesc lucrurile bune prin care trec fiindca imi vine natural sa vad partea plina a paharului. Dar, daca iti amintesti, ti-am marturisit si acele lucruri pe care nimeni nu ti le spune inainte despre sarcina.

Eu am fost nelinistita mai ales in primul trimestru, atunci cand nu stii prea multe despre copil si orice sangerare, crampa sau contractie te duc cu gandul ca poate s-a intamplat ceva. Oare copilul e bine, ii mai bate sau nu inimioara? Pana pe la vreo 12 saptamani sunt o multime de semne de intrebare, insa e necesar sa ne raportam corect la aceste necunoscute, care, de altfel sunt si firesti. E un lucru minunat sa dai viata unui copil, mai ales intr-o lume in care femeile raman din ce in ce mai greu insarcinate. Ca sa ne bucuram de toata perioada asta e important cred sa comunicam bine cu sotul, cu cei dragi, sa facem lucruri care ne plac, sa ne relaxam, sa privim inainte si mai ales sa ne rugam. Pentru mine rugaciunea a fost salvatoare in multe situatii cand ma simteam cuprinsa de anxietate. M-am gandit adesea in aceasta perioada ca Dumnezeu stie cum e mai bine si am lasat totul in mainile Lui.

Alte motive de anxietate pot porni de la transformarile fizice. Vezi cum tot organismul ti se schimba pentru a face loc noii vieti. In cazul acesta, un efect fantastic il au acceptarea si adoptarea unui regim sanatos de viata. Psihicul se intareste si prin sport, alimentatie corespunzatoare, meditatie si exercitii de respiratie. Eu am facut sport in sarcina – nu atat cat mi-as fi dorit – , am meditat regulat si am facut exercitii de respiratie, am avut mese dese, dar frugale si am baut multe lichide. Toata sarcina este, de fapt, ca un dans in doi. Incerci sa te armonizezi cu micul partener, desi nu e intotdeauna usor. Asta pentru ca, asa cum spuneam, in primul trimestru poti fi coplesita de incertitudini, dar in al doilea e deja mai bine. Ai mai multa energie, burtica se vede, insa, cand ajungi in ultimul trimestru e coplesitor. Esti mai grea, poate nici respiratia nu mai e chiar fireasca, transpiri mai mult, nu poti face efort, iar daca mai ai si alti copii e super solicitant, cu atat mai mult cu cat nici somnul nu e de calitate.

Dupa asta urmeaza nasterea, pe care fiecare mama o vede in felul ei. Unele povestesc ca despre o experienta aproape mistica, de o fericire pana la Cer si inapoi (ma numar printre ele). Pentru altele, e total diferit. Nu trebuie sa condamnam, nici sa judecam, ci sa exersam empatia si sa ascultam cu inima deschisa orice poveste, chiar daca e diferita de cea pe care ai trait-o tu. Spre exemplu, imi imaginam ca dupa ce-o s-o nasc pe Rita voi exploda pur si simplu de fericire. Am fost, intr-adevar fericita, dar nu numai. Am trait si sentimente neasteptate. N-as fi crezut sa simt dureros faptul ca ne-am despartit. Poate nu e logic, dar ce treaba are logica aici?

In primele doua saptamani dupa nasterea Ritei nu am iesit deloc din casa, pentru ca am vrut sa o cunosc, sa-mi dau seama care sunt nevoile ei. Pur si simplu, eram ca un animal cu puiul, geloasa pe Cosmin si daca o lua de langa mine si o ducea in camera de alaturi. Am stat la dispozitia copilului zi si noapte, iar in primul an de viata al Ritei am avut doar cateva proiecte, strecurate printre momentele cand trebuia s-o alaptez. Mie asta mi s-a parut cel mai greu. Sunt o persoana destul de libera, iar la un moment dat, interdependenta mama-copil, faptul că nu aveam mai mult timp pentru proiectele mele m-a facut sa resimt lipsa unui rost, altul afara de cel de mama. Imi iubesc foarte mult copiii si am avut si noroc. Ai mei nu au plans continuu, nu au avut colici, dar cu toate astea s-au adunat destule nopti nedormite, ba cu alaptat, iesit dinti, ba febra, un vis urat sau cine stie mai ce. Ziceam la un moment dat ca in 4 ani nu am avut o noapte dormita cap-coada, ceea ce la un moment dat e istovitor, poti sa ajungi la o oboseala cronica si stari de anxietate, pe care eu le combat cu alimentatie sanatoasa, sport si meditatie. De-aia iti vorbesc atat despre lucrurile astea. Mie imi sunt utile si poate cineva se foloseste de experienta mea.

Acum, ca si Vera e deja maricica si merge la cresa, simt ca mi-am recapatat cumva un timp al meu. Dar, ascultand marturisirile mamelor din proiectul PostPartum al Feliciei Simion, mi-a revenit in minte perioada cand am fost si eu insarcinata cu Rita si Vera, trecerea prin nastere si tot ce a urmat. Nu e usor si de-asta cred ca mamele care trec prin momente grele trebuie incurajate sa povesteasca. Daca unele au experiente la superlativ din acest punct de vedere e foarte bine, insa nici mamele care povestesc momente de cosmar nu trebuie blamate. E important sa ne intelegem pe noi, dar si pe cele din jur, sa avem deschidere, sa invatam unele de la altele si sa ajutam, daca putem. Din acest motiv am toata deschiderea si admiratia pentru Felicia, care s-a gandit sa ofere mamelor aflate in dificultate un loc unde sa-si descarce sufletele. Inchiderea in sine in astfel de momente e foarte periculoasa. Le imbratisez asa cum se poate, de la distanta, pe toate aceste mamici si le incurajez sa-si spuna povestea. E uimitor ce efecte vindecatoare poate sa aiba un astfel de gest!

Tu ai depasit usor perioada de dupa nastere?

Daca stii vreo mama care trece sau a trecut prin depresie postpartum ii recomand cu caldura sa intre sa citeasca povestile de aici.

P.s: Imaginile sunt surprinse de Felicia Simion intr-o zi de noiembrie, la Moara de Hartie. Intentionez sa va povestesc intr-un articol viitor si despre acest loc “cu rost” . :)