Retrospectiva auto izolare pandemie 2020

foto Alex Galmeanu

Daca e sa trag linie dupa cele doua luni de izolare pe care le-am petrecut, pot spune ca a fost cea mai ciudata perioada din viata mea. Inca nu-mi vine sa cred ca s-a putut intampla asa ceva! Dar uite ca a fost cu putinta, iar izolarea m-a trecut pe repede inainte prin toate starile posibile: de la neincredere la uluire, apoi la prudenta si „cum ne organizam”, la o oarecare frustrare si din nou la „hai sa vedem partea plina a paharului”.

Prima oara cand am aflat de coronavirus, dupa ce am vazut stirile din China, mi se parea ca este o situatie dramatica, dar care se petrece undeva, departe. Primele cazuri din Italia si viteza cu care crestea numarul mortilor m-au trezit urgent la realitate. Mii de oameni care au fost acolo – unde trebuia sa fim si noi la final de februarie, in traditionala noastra vacanta la schi – au intrat in carantina, supravegheati de politie. Mi s-a parut ca situatia a devenit foarte serioasa, daca a fost nevoie de o masura atat de radicala.

Prima parte a izolarii ne-a prins la Tg Mures, la socri, unde Cosmin avea treaba, pentru ca are o parte a afacerilor acolo. Cum teatrele erau deja inchise, desi aveam o serie de spectacole programate pana la sfarsit de iunie, ne-am gandit sa stam o vreme acolo, cam o saptamana, doua. Si am stat aproape cinci, in izolare totala.

Nu am fost nicaieri, nu a venit nimeni la noi. Ne-am petrecut timpul impreuna in curte, am stat de vorba, am citit, am scris pe blog, am dormit. Totul a fost brusc pus pe pauza, iar dupa o perioada de deruta, fiindca lucrurile s-au intamplat foarte repede, am inceput sa vad partea plina a paharului.

In primul rand, m-am incarcat cu energie, ceea ce e foarte important acum, cand asteptam sa vina pe lume surioara Ritei. Recunosc, sarcina m-a ajutat foarte mult. Faptul ca ne-am oprit din tot si toate m-a facut sa constientizez mai bine perioada aceasta, cand o noua viata creste in mine. Mi-am dorit extrem de tare un al doilea copil, iar prezenta sotului meu, a Ritei si bebele care se misca incontinuu imi dau un sentiment de implinire.

Dupa cele 5 saptamani la Tg Mures, am venit la Bucuresti, unde am celebrat Pastele catolic, apoi cel ortodox. Era timpul sa ne intoarcem, pentru ca trebuia sa fac teste si morfologia de trimestrul al doilea. Slava Domnului, fetita e bine, in parametrii normali, ceea ce mi-a luat o piatra de pe inima!

La Bucuresti am stat tot in izolare. Adica am fost cuminti de la inceput pana la final. Cosmin – care a lucrat in toata aceasta perioada – si-a amenajat un birou in casa de langa noi, am facut circuite speciale pentru curieri, ca sa nu intre in curte, sa nu ne atingem, am dezinfectat pachetele, in fine, ne-am dat silinta.

Am tinut tot timpul legatura cu mama si tata, cu sora mea si a lui Cosmin, care e medic in Franta, cu prietenii nostri si ai Ritei, dar e altceva decat intalnirea fata in fata. E ciudat! Cosmin lucreaza in casa de langa noi, dar uneori mi-e dor de el. Rita, care e atat de sociabila, parca s-a obisnuit prea mult doar cu noi. S-a adaptat destul de repede, desi e adevarat ca ne-am straduit sa-i amenajam un mic univers, unde sa se poata bucura de copilarie.

Nu pot sa spun ca m-am plictisit in ultima luna de izolare. Ba chiar am zile cand nu imi ajunge timpul! Am tot avut de lucru la cartea cu retete pentru copii, care a intrat pe ultima suta de metri si va fi publicata curand de editura Curtea Veche, am scris articole pe blog, am testat retete si am inceput sa filmez pentru o productie independenta a Operei Comice pentru Copii, „Leapsa cu gust”. Chiar ma gandeam la un moment dat: nu stiu cum au incaput inainte atatea lucruri in viata mea – repetitii, filmari, spectacole, turnee, iar pe langa asta sa fac si ceea ce trebuie ca mama si sotie. Nu inteleg unde le indesam pe toate intr-o zi, pentru ca acum, iata, nu-mi ajunge timpul stand acasa.

Cred ca perioada de izolare ne-a obligat sa ne resetam. Pentru mine, a fost un timp al introspectiei, o vreme de regasire. Dar observ in jur ca oamenii sunt mai buni. Nu cred ca mi se pare mie. Parca fiecare s-a intors la lucrurile cu adevarat importante, la relatiile de prietenie, de cuplu, la cea cu copiii.

Si am mai observat ca pana la finalul starii de urgenta am strans un sir luuung de doruri. Mi-e dor de mama si de sora mea, de toti cei dragi, mi-e dor sa fac miscare, sa ma plimb in voie, sa merg la o padure si sa stau in natura, mi-e dor sa beau o cafea la cafenea si sa ma intalnesc cu prietenii, sa ma plimb prin librarii, sa merg pe strada fara sa fiu prudenta, mi-e dor de vacante si sa ma urc in avion. Cred ca, de fapt, intr-un singur cuvant, mi-e dor de viata noastra de dinainte de pandemie. Dar, Doamne fereste, nu ma plang! Urmarind stirile, nu am putut sa nu ma gandesc oare cum au trecut prin perioada asta oamenii singuri, mamele care au sotii departe, cei care si-au pierdut slujbele sau persoanele depresive. E cu adevarat greu! Dar, desi sper sa nu mai vina niciodata asa ceva peste noi, imi doresc ca cele cateva lucruri pe care le-am castigat acum sa le pastram: adica atentia fata de oameni, mai multa empatie si constientizarea importantei relatiei cu ceilalti.

Tu cum ai resimtit perioada aceasta de izolare?