Despre mine, acum

Interviul din Formula AS reprezinta starea mea de azi. Lectura placuta! :)

LAURA COSOI – “Nu mai trebuie să strig, ci doar să fiu”

“Poarta mea a rămas deschisă”

– Faci parte din grupul vedetelor dispărute de pe micul ecran. În cazul tău, o dispariţie însoţită şi de regrete. În televiziunile noastre, frumuseţea nu se prea întâlneşte cu firescul şi bunul simţ, care, în cazul tău, nu lipseau ni­cio­dată. Pe unde mai eşti, Laura?

– În viaţa mea, lucrurile au venit tot­deauna spre mine natural. Faptul că am apărut la te­levizor, nişte ani buni de zile, a fost o întâmplare, nu o dorinţă a mea. Niciodată n-am fost avidă de publicitate, ni­ciodată nu mi-am dorit să devin o per­soană pu­bli­că. N-am suferit de boala “mirajul tele­vi­ziunii”, aşa că după vreo zece ani de pre­zenţă pe micul ecran, încet, încet, a în­ceput să-mi dispară “che­ma­rea”. M-a aju­tat şi contextul. PRO TV-ul tocmai intrase în mari schim­bări, după care, eu nu mi-am mai găsit locul în noul peisaj. Pro­pu­neri aveam – ca invitată sau pre­zen­tatoare de emisiuni – dar, pur şi simplu, simţeam că proiectele respective nu erau pe sufletul meu şi le-am refuzat. O singură dată am zis “Bine, hai!”, şi-am regretat. Proiectul păruse cu­rat. Era vorba de prezentarea unei emi­siuni de vară, cu ti­neri. Am negociat nişte termeni, cu pri­vire la con­ceptul emisiunii, dar, spre ma­rea mea de­zamăgire, după doar o săptă­mână de când am ieşit “pe sticlă”, totul s-a răsturnat şi m-am trezit că pre­zint un pro­gram monden, cu scandaluri şi tot felul de as­pecte dezagreabile. N-am mai avut ce să fac şi a tre­­buit să-l duc până la capăt, însă, în urma acestei ex­­perienţe, am rămas cu un gust foarte amar. Aşa că, de atunci, n-am mai acceptat nicio ofertă pe micul ecran. Nu aş mai consimţi la o colaborare în do­me­niul ăsta, decât dacă ar fi vorba de un proiect care să mă reprezinte şi pe care să pot să-l şi controlez. Ceea ce, realist vorbind, e cam greu.

– Bănuiesc, totuşi, că nu e aşa de uşor să dispari de pe micul ecran. Faptul că te vede o lume în­trea­gă nu e tocmai de lepădat…

– Să ştii că dispariţia asta de pe TV nu a fost şi nu e o tragedie. Oamenii care m-au îndrăgit, de când am apărut în spaţiul public, sunt în continuare alături de mine. Blogul meu (lauracosoi.ro) îmi demons­trează asta şi îmi dă şi posibilitatea să comunic cu ei în mod direct. E poarta mea deschisă către ei. În plus, de curând mi-am lansat şi un canal de YouTube – “Ver­tical Tube” se numeşte, care e un soi de micro-te­le­vi­­ziune. Sau am avut un serial online, “Vertical Taste”, un serial pe teme culinare, care a avut foarte mult succes. În 2014, am publicat şi o carte de bu­cate, “Rămâi la masă?”, cu care am fost la o sume­denie de târguri şi care a şi câştigat Marele Premiu, la “Gourmand World Cookbook Awards” 2014. Anul trecut, când am fost la Târgul de Carte de la Frank­furt, a trebuit, pentru prima dată în viaţă, să fac o de­monstraţie de gătit în direct, de o oră, pentru editori din întreaga lume şi sute de oameni din public. Atunci am prins mult curaj. Dovadă: acum pre­gătesc sezonul de vară al “Vertical Taste”, care se va numi “Summer Taste” şi care va conţine reţete culinare în acord cu anotimpul: sorbetto, în­gheţată de casă, lapte de orez, lapte de mig­da­le etc. Am de gând să dezvolt în continuare şi alte proiecte pe YouTube, pentru că acolo pot să controlez de­plin conţinutul, direcţia şi forma “emisiunilor” mele, iar rezultatele sunt mai mult decât opti­mis­te. Cum majoritatea pro­gra­me­lor video le-am şi tra­dus, am un număr foar­te mare de vi­zionări şi din străinătate, nu doar din România.

“Îmi place să mă joc cu aromele”

– De unde ţi s-a iscat pasiunea asta pentru bucă­tăreală?

– Bazele gătitului le-am prins de acasă. Bu­ni­cile mele gătesc foarte bine. La fel şi mama, care, de-alt­fel, ne-a şi format gus­tul, mie şi su­rorii me­le. Mama găteşte uşor, dietetic – la noi în casă niciodată nu găseşti tocăniţe, soteuri cu ulei ori unt, rântaşuri sau căr­nuri cu grăsime. Şi nici dulciuri. Aşa că azi, şi eu şi sora mea ne în­dreptăm că­tre acelaşi fel de bu­cătărie – uşoa­ră şi die­te­tică. Şi nici după dul­ciuri nu ne dăm în vânt. Însă adevărata mea şcoa­lă de gătit a fost de tip au­todidact: când m-am mutat în Bucureşti, nu-mi per­miteam să mănânc zi de zi la restaurant. Aşa m-am apucat de bucătărit: tes­tând singură tot felul de reţete şi modificându-le în funcţie de preferinţele me­le. Apoi, în toţi anii care au ur­mat, am gătit şi pen­tru pri­etenii care veneau la mi­ne în vizită. Îmi place mult să mă joc cu aromele, am o imaginaţie des­tul de bogată în ma­terie. Mereu, când mă­nânc ceva, mă gân­desc ce şi cum aş schimba în reţeta res­pectivă. Asta cred că le-a şi plăcut celor ca­re mi-au cumpărat car­tea sau/şi mi-au ur­mărit serialul: că re­ţetele, deşi nu sunt in­ventate de mi­ne, ci doar rein­ter­pre­tate, au o a­nu­me per­sonali­ta­te, un “ceva” ieşit din comun. Şi că sunt simplu de “pus în operă”. (râ­de) A nu se înţelege că am pre­tenţia a fi un bucătar la nivel pro­fesionist, că sunt un “chef”. În niciun caz! N-am nici un dubiu că fac o gră­ma­dă de greşeli în bu­cătărie, însă, aşa stân­gaci, cum e stilul meu, până la urmă, “pro­duc” ceva bun şi care se bucură de succes.

“Rămâi la masă”, un succes internaţional

– Nu te-ai temut de gurile rele, care vor spune că, nefiind capabilă de altceva, ai ajuns, literal­men­te, la cratiţă?

– Problema asta mi-a pus-o şi Cosmin, soţul meu, când i-am zis că vreau să scot o carte de bucate. El e un tip foarte raţional şi a vrut să mă avertizeze. Eu, în schimb, fire de artist, cred foarte mult în instinct şi, mai presus de argumente, pe asta m-am şi bazat: pe ceea ce-mi spunea sufletul. I-am explicat lui Cosmin de ce consideram că era utilă cartea şi l-am convins. În toate interviurile pe care le acordam eram întrebată ce mănânc de arăt aşa de bine. Pentru că nu era spaţiu decât de răspunsuri “frugale”, mi-am zis să public o carte, în care să răspund pe larg şi în detaliu la în­tre­bări, fără pretenţia de a fi, totuşi, un bucătar pro­fe­sionist. “Rămâi la masă” e doar un jurnal cu­linar, 100% personal. Adică, nu am publicat nicio re­ţetă care să nu fi fost încercată de mine şi să nu-mi fi plăcut. Toate reţetele mă reprezintă. Iar vânzările mi-au dovedit că am avut dreptate să scot cartea. Ca şi premiul pe care l-am câştigat cu ea, un premiu la nivel mon­dial, pe care nu l-a mai luat ni­meni din Ro­mânia, deşi concurenţi de la noi au mai fost, sau ca invitaţia pe care urmează s-o onorez chiar acum, la sfârşitul lui august: voi reprezenta Europa de Est, pe do­meniul meu, la cel mai mare târg de carte din China. Voi susţine o conferinţă, voi găti live… Am intrat într-o lume în care mulţi îşi doresc să ajungă. Deci, dacă mai există totuşi cârcotaşi, să fie sănătoşi! Mai mult, am de gând să scot şi o a doua carte. Pe de o parte, pentru că eu continui să gătesc cu o plăcere fre­netică şi pentru că nu vreau ca oamenii să con­sidere că “Rămâi la masă” a fost o întâmplare, că n-am avut ce face cu timpul şi – uite! – am publicat şi eu o carte de bucate!

– Spre zona artistică nu te mai atrage nimic?

– Am deschis uşa larg către teatru. După debutul cu “Portret la minut”, un text scris şi regizat de Dragoş Moş­tenescu, cu care am fost şi în turneu prin ţară şi am avut mare succes, au apărut opor­tu­nităţi nesperate. Am con­tinuat cu “Hamlet”, în re­gia lui Marcel Ţop, în care am jucat pe scena Tea­trului Notta­ra alături de Maia Mor­genstern, Ma­rius Bo­do­chi şi Tudor Is­todor. Să ajungi ca, la a doua ex­pe­rienţă în teatru, să dai replica unor actori de asemenea calibru şi să lucrezi sub bagheta unui regizor ca Marcel Ţop nu cred că e puţin lucru! Am fost extrem de norocoasă! După aceea am jucat în “Nunta per­fectă”, în regia lui Eugen Gyemant, care e un re­gizor tânăr, dar ex­traor­dinar de talentat, do­vadă că spectacolul lui a sus­citat reacţii laudative. Iar acum joc în “Vine bar­za”, o comedie savuroasă, în regia lui Lucian Iancu, care face mereu săli pline. De data asta apar pe scenă în compania extrem de ono­rantă a Adrianei Tran­dafir. În plus, am avut o co­laborare şi în zona fil­mu­lui: am jucat în “Cel ales”, un lungme­traj în re­gia lui Cristian Co­mea­gă, care a avut premiera în România în aprilie 2015, dar a avut şi cinstea ca, în augustul trecut, în Los An­geles, să des­chidă cam­pania de vizionări pentru “Globurile de Aur”. Filmul ăsta a fost foarte, foarte bine primit în străinătate. Un­de a şi luat foarte multe premii. Din pă­cate, spre de­zamăgirea noastră, a tuturor celor care am lucrat la acest proiect, în Ro­mâ­nia am întâm­pi­nat dificul­tăţi, mă refer la faptul că aici nu a rulat prea mult în cine­matografe. Totuşi, cine a apucat să-l vadă l-a apreciat.

Mireasa cu două nunţi

– Şi din punct de vedere sentimental, lucrurile s-au schimbat radical în viaţa ta şi tot în bine: te-ai măritat!

– Da, da, m-am măritat anul trecut şi am făcut nu o nuntă, ci două! Şi ambele mari! (râde) Iniţial, eu şi Cosmin am vrut să facem o nuntă foarte mică, dar ne-am dat seama că avem mulţi prieteni şi că nu am putea să nu invităm pe toată lumea. Aşa că ne-am schimbat strategia. Prima nuntă am făcut-o în Iaşi. Am mers la biserica ro­mano-catolică, acolo un­de s-au căsătorit pă­rin­ţii mei, unde eu am fost botezată, dar şi cerută în căsătorie. Pentru petre­ce­rea propriu-zisă, vo­iam ceva în aer liber, şi locul perfect l-am găsit în apropierea Iaşiului, la conacul Polizu. Acolo am mers după slujba re­ligioasă şi totul a de­curs exact ca-n visele mele şi ale lui Cosmin. După ca­re, am mai făcut o nuntă, de astă dată tra­diţională, în Ardeal, lân­gă Târgu Mureş. Şi soţul meu şi eu suntem ar­de­leni. Părinţii mei sunt din Ardeal, eu acolo am co­pilărit şi azi, când zic că “mă duc la ţară”, asta înseamnă că mă duc în Ardeal, nu în Moldova.

– Nu te-ai temut să faci pasul ăsta? Ma­jo­ritatea femeilor aflate “pe val” preferă iu­bi­rile “fiecare în casa lui”, sperând să evite compromisurile şi obişnuinţa cea omorâ­toare de dragoste…

– Sincer, nu. Şi să-ţi explic de ce: eu şi Cos­min ne ştim de trei­spre­zece ani. Eram amici. Ne felicitam de zilele de naştere, o dată sau de do­uă ori pe an ne mai su­nam şi ne mai poves­team aşa, ce-am mai fă­cut. Dar atât! Acum pa­tru ani însă, ne-am po­menit pregătiţi unul pen­­tru celălalt. Şi ami­ciţia noastră s-a trans­for­­mat într-o legătură ro­mantică. După regă­si­re, eu am ştiut din prima clipă că el e jumătatea mea. Iar sigu­ranţa asta din inimă a anulat orice temeri. Inclusiv în ul­timele zile “de libertate”, cele de dinainte de nuntă, când am auzit că multe femei sunt cuprinse de diverse frici, eu am avut o linişte ab­so­lută! O linişte mai mare n-am simţit niciodată în viaţa mea! Şi o bucurie… ne­măr­ginită! Am ştiut că, abia fă­când pa­sul ăsta, totul în viaţa mea capătă sens şi se a­şea­ză pe făgaşul cel bun. Am fost convinsă că asta e cea mai bu­nă alegere şi că e o ale­ge­re pentru toată viaţa!

– Ce fel de om e alesul tău?

– În primul rând, mi se pare că e foarte deştept. (râ­de) Zău, chiar ieri mă gân­deam: “Doamne, câte a fă­cut omul ăsta în viaţă!”. Cos­min e un tip într-adevăr com­plex: la bază, e econo­mist, dar a făcut afaceri în foarte multe domenii, se pri­cepe la foarte multe lucruri – găteşte excelent, e un ghid turistic perfect, orice pro­blemă electronică îi ce­dează fără drept de apel, orice chichiţă mecanică la fel -, poa­te să poarte discuţii pe o mie şi unul de subiecte, are o do­rinţă fantastică de a evo­­lua, în fiecare zi îşi dă singur teme, astfel încât să mai în­veţe câte ceva, şi e un ex­celent psiholog. “Simte” oa­menii foarte bine! Şi-i şi iu­beşte. De-asta şi ajută foar­­­te multe persoane, în fel şi chip. E un om tare, tare bun, de pus la rană! Şi e afec­tuos şi sentimental… Ce mai, e făcut pentru mi­ne!

– Pari liniştită şi fericită, Laura. În afară de profesie, pe ce valori îţi întemeiezi viaţa?

– Pe familie şi credinţa în Dumnezeu. Pe familia mea, aceea în care m-am născut, şi pe familia nouă, pe care mi-a adus-o Cosmin. Pentru mine, familia, mo­men­tele petrecute cu cei dragi şi credinţa în Dum­nezeu sunt cele mai preţioase “lucruri” de pe pământ! Nimic altceva nu îţi poate umple pe deplin sufletul cu bucurie şi cu lumină! Mă aflu acolo unde mi-am dorit dintotdeauna: mă simt ocrotită, iubită şi iubesc. În plus, mă simt bine eu cu mine, şi pentru că mă bucur de un confort pe care nu l-am mai avut nicio­dată până acum: confortul de a alege. Simt că am ajuns la o ma­tu­ritate personală şi profesională care nu mă mai o­bli­gă să demonstrez nimic, aşa că azi îmi permit să fac numai lucruri în care cred 100% şi ca­re-mi fac plă­ce­re, îmi permit să muncesc când şi cum vreau, dar îmi permit să am şi zile în care “să stau de­geaba”, adică să stau doar să citesc sau să ascult mu­zică sau să mă plimb cu căţeluşii mei, îmi permit să refuz contracte, îmi permit să pun condiţii… Pot să fiu eu însămi cu-adevărat! Nu mai trebuie să strig, ci doar să fiu.

sursa: www.formula-as.ro