Tata

*DISCLAIMER Acest text este parte din jurnalul meu si din viata mea personala. Rog colegii din presa sa nu foloseasca acest material in scopul publicarii de articole defaimatoare si fataliste pentru cresterea traficului. Preluarea fotografiilor si articolului integral sau partial, fie copy/paste, fie screenshot nu poate fi facuta fara acordul meu prealabil. Va multumesc pentru intelegere si ca respectati aceasta perioada grea prin care trecem.

Sunt in bucatarie, pe masa arde o lumanare, miroase a portocala si pe fundal ascult Hotel California, melodia preferata a lui tati. Parca nu vorbesc despre mine, despre noi. Am sentimentul ca nu ni s-a intamplat noua, ci pur si simplu parca asist la viata altcuiva.

Cred ca fiecare om are o menire a lui pe lume. Unii poate sunt artisti desavarsiti, altii inventatori sau matematicieni talentati, profesori sau pedagogi inspirati. Cat il priveste pe tatal meu, sunt convinsa ca menirea lui a fost sa fie un parinte bun. De-asta Dumnezeu i-a daruit patru copii pe care sa-i acopere cu iubire, sa-i invete sa pretuiasca familia, sa se bucure de viata si sa duca mai departe mostenirea lui.

Daca inchid acum ochii, imi vin in minte imagini din copilaria noastra: vacantele de la Vatra Dornei, momentele cand schiam, plimbarile cu sania, excursiile cu cortul pe munti, in drumetii sau la mare, de cateva ori pe sezon. In toate aceste amintiri este prezent tata, extrem de devotat si familist, implicat in absolut tot ce ne privea, de la educatie si momentele de distractie pana la micile noastre drame adolescentine, pe care se straduia sa le gestioneze cum putea el mai bine.

Tata a fost sportiv de performanta, handbalist, antrenor de handbal, apoi de baschet, profesor de sport la Scoala nr. 22 si decenii la rand, poate patru, la “Colegiul National Mihail Sadoveanu” din Iasi. A avut intotdeauna un cuvant de spus in lumea sportului, era tenace si determinat. A fost si profesorul meu de sport, la un moment dat, si al Alinei, sora mea si imi amintesc cu drag de diminetile cand ne trezeam si mergeam cu el la scoala. De cele mai multe ori impingeam masina, o Dacia 1300 si la vale mergeam cu motorul oprit ca sa economisim. Ne vedeam in pauze, uneori il vizitam la cancelarie si aproape mereu mergeam impreuna acasa. Ne incuraja in tot ce faceam, ne sustinea si de cate ori aveam vreo dificultate in vietile noastre de adolescente cu mult tact ne ajuta sa ne deschidem si sa spunem ce aveam pe suflet.

Viata i-a mai daruit apoi doi baieti si a luat-o de la capat, cu o energie uluitoare, pe care o avea de cate ori venea vorba despre noi, copiii lui. Acum, ca sunt adult si am copii, la randul meu, parca apreciez si mai mult modul cum ne-a educat. Din punctul acesta de vedere, avea principii foarte bine definite, iar sportul ocupa un loc principal. Trebuia sa invatam sa mergem cu bicicleta, sa schiem, sa inotam, sa stim limbi straine si sa facem sport de performanta, sa urmam apoi facultati, master, o scoala de soferi si abia apoi isi considera treaba incheiata.

Dar mai presus de toate acestea, tata ne-a invatat ca cea mai importanta e iubirea fata de Dumnezeu. Fara El, nimic nu se intampla, ne spunea. Ne-a dus de mici la biserica, unde am fost botezate in ritul romano-catolic, am primit apoi prima impartasanie, mirul, au urmat nuntile noastre si botezurile copiilor nostri si nepotilor lui. Ne-a lasat mari averi spirituale, care inseamna mult mai mult decat orice, valori pe care simt ca am datoria sa le transmit, mai departe, copiilor mei.

Fiecare loc din Iasi, fiecare parte din casa de acolo inseamna tata, un om mucalit, caruia ii placea viata si iubea in mod deosebit muzica. Primul lucru pe care il facea dimineata era sa dea drumul la muzica, apoi isi facea cafeaua la ibric, pe care o beam impreuna, pe terasa casei. Uneori prindeam si rasaritul de dupa Sorogari. Era magic!

Ma mir uneori de faptul ca, inconstient sau constient, nu-mi dau seama, mi-am ales un sot care e, in raport cu copiii, exact asa cum era tata cu noi. De altfel si tata spunea ca Rita si Vera sunt exact ca mine si Alina, cand eram mici.

E foarte greu sa accept ca tata nu mai e alaturi de noi, dar stiu ca de acolo, de unde e, ne vegheaza. A plecat fix acum o saptamana, brusc si a lasat in inimile si familia noastra un gol imens, un dor de nedescris. Iar acesta e doar inceputul. E greu pentru toata lumea, dar mai ales pentru frați, cu atat mai mult cu cat amandoi sunt inca mici (Andrei are 16 ani, iar Marius, 10 ani) si au nevoie de tata, un tata bun care sa ii ghideze mai departe, asa cum am fost si noi ghidate.

In toata aceasta suparare exista insa si gandul bun, ca am putut sa fac botezul Verei si sa ne strangem toti acolo, in Maramures, ca sa impartasim clipe de bucurie. Ne-au cantat Petreusii, am plans atunci de bucurie, am ras si ne-am tinut in brate. Si tot atunci, consider ca, de fapt, ne-am luat ramas bun.

In urma cu o luna am fost la Iasi si am venit acasa usor zbuciumata. Tare am vrut sa revad Iasul, dupa aproape un an, sa stau cu tata pe terasa, sa ne plimbam prin gradina, sa povestim asa cum faceam in adolescenta. Ii spuneam lui Cosmin ca vreau sa mergem pentru ca “Uite si tu ce nebunie cu pandemia asta! Cine stie cand mai ajungem?”. Dar ajunsa acolo, mai mult m-am tulburat…mi-a fost greu sa pastrez distanta, sa port masca in casa, sa imi calculez fiecare atingere etc, din dorinta mare de a-l proteja. Inainte sa pornesc spre Bucuresti, l-am strans in brate tare, tare. Nu stiam ca avea sa fie pentru ultima data.

La iesirea din oras, l-am luat pe Cosmin de mana si l-am intrebat ”Oare o sa fie bine?”.

Totul s-a intamplat in doar 10 zile, repede si extrem de intens. Nu pot descrie panica si durerea cu care te confrunti cand primesti telefonul acela in care parintele tau iti spune “Am covid”. Am trecut printr-o mie de stari pe secunda, stiind ca are si diabet. Imi venea sa-l cert, sa tip, sa-l cuprind in brate si sa-l linistesc spunandu-i ca totul va fi bine. Dar stiam asta? Nu! Insa nici nu ma asteptam ca acest virus sa iti poata intoarce lumea cu susul in jos, pentru ca nu te gandesti ca ti se poate intampla tie sau celor dragi tie.

Tata era bine, a avut initial o forma usoara, fara febra si dureri musculare. Chiar ne gandeam ca poate depaseste usor episodul. Din pacate starea lui s-a schimbat in decurs de cateva ore si l-am internat la 3 zile din momentul in care a fost confirmat pozitiv. Din timp, cum se spune. Ce nu se stie este ca un bolnav de covid intra in spital si de cele mai multe ori nu mai poti da de el, apoi astepti ore in sir un semn de la medici, o speranta, cauti cu disperare pat la ATI oriunde in tara, ai emotii cat carul la transfer si apoi pur si simplu nu iti ramane decat sa te rogi. A fost extrem de greu, de la primul semn ca starea lui avea sa se inrautateasca si pana la ziua in care am fost sunata de ATI: “In primul rand, condoleante, doamna Cosoi”…

Nu poti sa-ti iei ramas bun, sa-ti strangi parintele in brate, sa il linistesti, sa il mangai, sa fii acolo pentru el… In situatia asta totul trebuie sa se intample imediat. Nu ai vreme de doliu si din tot sufletul am incercat sa fac in asa fel incat sa nu imi pierd credinta! As fi vrut sa ma salveze rugaciunea si de data asta, ca sa nu-mi pierd mintile de durere…

L-am lasat pe tata la locul de veci, acoperit de lacrimi, sub ceata, la lumina lumanarilor, inconjurat de flori, pe muzica lui Andrei Rieu. Intotdeauna am fost o familie unita, drept urmare am facut exact ce stiu ca i-ar fi placut lui tati sa facem. Ne-am luat ramas bun in stilul nostru, in gradina casei, sub nucul copilariei, locul unde a luat nastere familia noastra. Acolo au fost seri de poezie si de muzica, au sfarait gratarele, s-au auzit doinele peste deal de Sorogari, loc din care familia noastra isi trage seva. Aici ne-am luat ramas bun de la taticul nostru bun, langa focul de tabara, ne-am tinut de mana, am baut vin fiert, am pus pe masa mancarurile lui preferate si am ascultat muzica. Incercam sa cuprind cu privirea fiecare loc drag lui, fiecare fulg de nea, fiecare creanga ce a fost martora vietii noastre de familie. Stiu ca prin noi, copiii, el este nemuritor si trebuie doar sa traim si sa facem lucrurile pe care si le-ar fi dorit el sa le faca, daca ar mai fi fost.

As vrea sa multumesc medicilor care ne-au fost aproape in aceasta perioada, in special echipei Smurd si medicilor de la Matei Bals, dar si colegulului de salon, domnului Ionita, care era “lumina” noastra in intuneric. Va multumesc si voua pentru miile de mesaje. Au ajuns la sufletul nostru !

Acum, nu-mi ramane decat sa ma rog si sa sper ca exista viata dupa moarte, sa ii pastrez vie amintirea, sa ma gandesc la lucrurile frumoase pe care le-am trait impreuna, sa-i multumesc pentru iubirea pe care ne-a purtat-o si pentru ca ne-a invatat ce inseamna credinta. Nadajduiesc ca Dumnezeu va avea grija de el si il va primi acolo Sus, in lumina. Iar tata, asa cum a facut-o o viata intreaga, stiu ca de-acolo, de Sus, va fi tot cu noi !

Taticule, ar mai fi multe de povestit, de amintit, de dansat, de trait…dar ma inec cu lacrimi de dor…

Iti multumim pentru viata!

Te iubim

*DISCLAIMER Acest text este parte din jurnalul meu si din viata mea personala. Rog colegii din presa sa nu foloseasca acest material in scopul publicarii de articole defaimatoare si fataliste pentru cresterea traficului. Preluarea fotografiilor si articolului integral sau partial, fie copy/paste, fie screenshot nu poate fi facuta fara acordul meu prealabil. Va multumesc pentru intelegere si ca respectati aceasta perioada grea prin care trecem.