WRC, Michelin si Monte Carlo

De ziua mea am primit invitatia celor de Michelin de a participa in weekend-ul 18-20 ianuarie la WRC Monte Carlo 2013. Nu a durat mult pana am primit programul filmarilor, si imediat mi-am facut loc in agenda pentru mica escapada la raliu.
Cum sunt o mare iubitoare de adrenalina pe patru roti, si cu cateva prezente pe la raliurile din tara, am luat Monaco-ul cu asalt, dar nu singura, ci impreuna cu tovarasii George Buhnici si Cabral.

Desi programul ne-a fost dat peste cap de catre compania de zbor, cu o intarziere de cateva ore am ajuns in minunanta Nisa. Transferul de la Nisa la Monte Carlo nu s-a facut oricum, ci cu ajutorul unui elicopter, aflandu-ma astfel la prima experienta de acest gen. Placut sentimentul ce sa zic, dar desi pare ciudat pentru unii, in avion ma simt mai in siguranta. :)

Cum am ajuns pe intuneric am pierdut prima zi de distractie la raliu, dar am adormit cu gandul ca a doua zi voi recupera. Zis si facut. M-am trezit sambata, si de la micul dejun am aterizat, vorba vine, la muzeul masinilor de colectie ale Printului de Monaco. Cum am intrat, in mai putin de un minut, gasca mea de baieti a disparut ca prin ceata. Pot sa aseman situatia cu aceea pe care o au parintii cand merg cu odrasele in parcul de distractie dar la cat de spectaculoase erau exponatele, ii inteleg. :)

Cei de la Michelin ne-au dus si in “culisele” raliului, acolo unde anvelopele erau pregatite pentru cele mai tari probe. Desi nu ma pricep la detalii, am inteles foarte bine ca siguranta este cuvantul de ordine in tot ceea ce ii priveste si mi se pare corect. :)

Cu toate ca transferul catre raliu trebuia facut cu elicopterul, din cauza lapovitei si a vantului, s-a recurs la planul B, autocarul. Si astfel, un drum care trebuia sa dureze 30 de minute, s-a transformat intr-o calatorie de doua ore. Dupa experienta din prima seara, nu pot sa spun decat ca m-am bucurat de transportul terestru. Insa aventura nu se termina aici. Cand imi era lumea mai draga si ma bucuram ca am ajuns la destinatie, natura mi-a pregatit o noua surpriza: un drum mult prea inzepezit pentru autocar. Astfel, am compensat calatoria cu 4 km de mers pe jos si dupa viteza prinsa ca sa nu ratez si acesta etapa, am primit titulul de “Loeb al mersului pe jos”. Ajunsa la destinatia finala, cu respiratia taiata, m-am bucurat din tribuna VIP de show.

Ultima zi a fost presarata cu lauri si sampanie, fiind si eu partasa la festivitatea de premiere. Sa il vezi pe Loeb, Ogier sau Sordo atat de aproape, sa ii aplauzi si sa le auzi motoarele turate la maxim este dincolo de ce mi-am putut imagina si da, stiu, sunt o norocoasa! :)

 

 

Alaturi de Sebastien Ogier :)